~ Sep 2006 ~
“Dragostea pe care o dăruim mai departe este singura pe care o păstrăm pentru noi.” – Elbert Green Hubbard
Undeva, pe un deluşor, într-o dimineaţă fragedă de primavară, prin iarba încărcată de rouă, o furnicuţă harnică trebăluia de zor. Găsise o firimitură de pâine, suficient de mică încat s-o poată duce singură înapoi la muşuroi, şi în acelasi timp suficient de mare cât să hrănească doisprezece alte furnicuţe. Furnicuţa noastră era arhicunoscută pentru talentul ei de a găsi mâncare acolo unde nimeni altcineva nu putea găsi nimic. Dar ei nu-i păsa de toate treburile acestea. Făcea oricum asta zi de zi, fără pauză, şi fără să aştepte ceva în schimb. Doar seara se mai oprea din când în când, şi se uita la cerul înstelat – şi la steluţele care licăreau… Timpul trecea încet, tot muşuroiul fiind cufundat într-o sublimă normalitate.
…Până într-o seară, când de pe cer căzu o steluţă. Spre norocul și mirarea furnicuţelor, steluţa respectivă s-a oprit undeva nu departe de muşuroiul lor. Chiar dacă era noapte, având in vedere ca nici o furnică nu mai văzuse o steluţă de aproape până atunci, tot muşuroiul porni la drum, cu furnicuţele-călăuză în frunte. Nu le luă mult să ajungă până lângă rădăcina alunului de la poalele dealului, că văzură steluţa – care stătea singură, plângând şi uitându-se spre cer.
Furnicuţele o înconjurară încet-încet, ca pe un obiect foarte preţios şi fragil. Pentru câteva momente, lumina steluţei începu să tremure, scăzând în intensitate. Steluţa se uită apoi spre cer, unde mii şi mii de alte stele licăreau pline de bucurie, și se gândi cu teamă că nu mai avea cum să se întoarcă niciodată acolo. Unele furnicuţe mai curajoase începuseră să-i pună întrebări, încercând în fel şi chip să afle cauza tristeţii ei, şi încercând s-o liniştească.
Steluța le răspundea scurt, preferând în tot acest timp să stea şi să privească în sus. Furnicuța noastră însă rămăsese tăcută, și se uita când la steluţă, când la cerul înstelat de unde aceasta venise. Voia să o ajute să se întoarcă acolo, dar nu ştia cum. Simţea doar că acela era singurul mod prin care steluţa putea fi iar fericită. Tot ceea ce era mai scump pentru ea rămăsese acum departe, sus-sus de tot. Mai privi încă o dată steluţa noastră cea tristă, şi porni în tăcere înapoi spre muşuroi.
A doua zi dimineaţă, întâmplarea din seara precedentă era pe buzele întregului muşuroi. “Vai, sărăcuţa! Oare ce-o să facă acum?” “Oare ce i s-a întamplat acolo sus de a căzut?” “Oh, ce şansă, să ajungă o stea tocmai aici lângă muşuroiul nostru…” “Ce păcat că nu avem cum s-o ajutăm…” îşi spuneau furnicuţele. Doar furnica noastră stătea tăcută şi se gândea. Se gândea cum ar fi oare dacă ar putea să ia steluţa în braţe şi s-o ducă departe-departe, la capătul lumii? Știa, cumva parcă dintotdeauna, că acolo e de fapt locul unde cerul se unește cu pământul. Da! Acolo, departe-departe, era locul unde steluța noastră ar putea să atingă din nou cerul!
Merse atunci la furnica cea bătrână, care le ştia pe toate, şi o întrebă:
“Mamă furnică, ştii tu cum aş putea să ajung la capătul lumii, acolo unde cerul se uneşte cu pământul?“
Furnica cea bătrână zâmbi.
“De ce ai vrea tu să ajungi acolo?“
“E simplu: vreau să ajut steluţa! Vreau s-o ajut să ajungă acolo înapoi pe cer, unde îi e locul…“
Încă un zâmbet, urmat de câteva clipe de tăcere. Apoi, veni din nou replica bătrânei furnicuţe:
“Nu e nevoie să-ţi spun eu pe unde să mergi. Ştii chiar şi tu unde e capătul lumii. Orice furnicuţă ştie asta, în adâncul sufletului ei. Dacă vrei cu adevarăt să ajuţi acea steluţă şi s-o duci cu tine până la capătul lumii, îndreaptă-ți privirea spre interior și drumul ţi se va arăta…“
Furnicuţa noastră plecă şi mai confuză decât era atunci când venise. “Cum adică ştiu deja drumul? Eu… Eu n-am mai fost niciodată acolo… Spre interior?! Ce înseamă asta? Nu, nu se poate! De fapt, poate e imposibil să ajungi la capătul lumii, şi bătrână furnicuţă ştia asta foarte bine – însa mi-a spus tot ce mi-a spus doar ca să nu-mi pierd speranţa… Dar, totuși… Totuși, dacă are dreptate? Dacă există un drum spre capătul lumii, acolo unde cerul se uneşte cu pământul? Și dacă, de fapt, chiar ar trebui să știu care e acel drum? Dacă e o șansă, oricât de mică, trebuie să încerc!” Fără să mai stea pe gânduri, furnicuţa porni în grabă spre locul unde, cu o seară înainte, căzuse steluţa.
Steluţa era tot acolo, dormind. Adormise de la atâta plâns, şi parcă şi lumina ei devenise mai slabă. Când o văzu dormind, furnicuţa noastră se opri, preț de câteva minute în şir. Pe măsură ce o privea, îi era din ce în ce mai clar că o poate ajuta – nu ştia cum, dar simţea că îi stă în putere să o ajute.
Brusc, steluţa deschise ochii, şi văzu furnica noastră stând în faţa ei şi zâmbind.
“De ce zâmbeşti?“, întrebă steluţa cu un glas stins şi somnoros.
“Am venit aici să te ajut!” spuse furnicuţa, cu o voce vibrând de încredere.
“Cum, tu? Să mă ajuţi? Nu cred că ai cum… Eşti doar o furnicuţă.“, răspunse steluţa, cu aceeaşi resemnare în glas.
“Ba da! Am să te duc la capătul lumii, acolo unde cerul se uneşte cu pământul, şi vei putea ajunge iar pe cer!” veni prompt răspunsul furnicuţei noastre.
“Oh. Dar de ce vrei tu să faci asta pentru mine? Ştii măcar unde e capătul lumii?“
“Nu, nu ştiu. Însă simt că vreau să te ajut, şi asta e destul. Drumul până acolo va fi probabil lung şi anevoios, dar vreau să fac asta pentru tine!“
“Bine, dar de ce tocmai eu?“
Furnicuţa rămase tăcută. Întrebarea nu fusese tocmai neaşteptată, însă răspunsul abia acum îi deveni clar.
“Pentru că eşti cea mai frumoasă steluţă din câte am vazut, şi mi se frânge inima privindu-te cum stai şi plângi, şi cum strălucirea ta dispare încetul cu încetul. Pentru că nu cred că e o simplă întamplare că ai căzut aici, tocmai lângă muşuroiul nostru; nimic nu e întâmplător, iar eu chiar simt că te pot ajuta.“
“Nici nu știu cum să-ți mulțumesc. Nimeni n-a mai făcut niciodată așa ceva pentru mine, …“, răspunse steluţa, şi un zâmbet gingaş şi strălucitor i se contură și ei pe faţă. N-apucă să termine ce avea de spus, ca furnicuţa i-o luă iar înainte:
“Steluţă dragă! Să știi că de fapt eu… eu te iubesc!“, dupa care începu să cânte un cântec tainic de iubire pe care doar furnicuţele şi copiii mici-mici îl cunosc.
Şi dintr-o dată se întamplă ceva minunat: în timp ce cânta, furnicuţa noastră se transformă într-o steluţă, mult mai strălucitoare decât toate celelalte stele la un loc. În acel moment, cele doua steluţe se luară de mână, şi începură amândouă să se înalţe lin, lin, spre cer.
Furnica cea bătrână ştiuse dintotdeauna că în momentul în care o furnică ajunge să iubească cu adevarat, ea se transformă pe loc într-o steluţă. Dar a preferase să lase furnicuţa noastră sa descopere singură acest lucru. În seara aceea, bătrâna furnică urcă până în varful deluşorului şi se uită pe cer. Şi văzu, într-un loc ştiut doar de ea, între toate celelalte stele, două furnicuţe.