~ Jul 2007 ~
„Fără îndoială nu voi tresări dacă ne vom mai întâlni vreodată într-o altă viață, în lumina paradisiacă a unei lumi îndepărtate. Oprindu-mă atunci din nou, copleșit de dragoste, voi recunoaște ochii tăi sobri și strălucitori ca stelele dimineții și voi ști imediat că ei au aparținut crepusculului uitat al unei existente anterioare. Voi spune atunci: ‘Farmecul uluitor al feței tale nu vine numai din el însuși; el pune în evidență lumina arzătoare a privirii mele dintr-o altă întâlnire imemorială și conferă iubirii mele profunde și îmbătătoare un mister al cărui secret s-a pierdut.” – Rabindranath Tagore
În tinerețe, obișnuiam să merg pe dealurile din apropierea casei, și să petrec acolo ore întregi, pierdut în gânduri. Nu de puține ori mă găseam fascinat de natura din jurul meu, care putea, ca prin miracol, să transforme o sămânță într-o floare sau o picătură de ploaie într-o furtună. Iar aceste transformări se petreceau chiar sub ochii mei. Zi de zi. Clipă de clipă.
Simțeam în permanență, din ce în ce mai intens, că sunt și eu părtaș la aceste schimbări. Că, undeva acolo, există o forță subtilă care face toate acestea posibile, o forță care îmi este accesibilă. Ca și cum ar fi fost o parte din mine. Am simțit că trebuie să aflu cum pot s-o controlez.
Iar într-o zi, am reușit! Doar am clipit, și brusc am transformat o crenguță de alun într-o baghetă magică și o petală de trandafir într-o mantie lungă de catifea. Le-am privit cu uimire. Apoi am luat mantia și am pus-o pe umeri. Devenisem Magician. Și ca orice magician care se respectă, am luat un puf de păpădie, și l-am transformat într-un norișor. Am zâmbit, iar cu o mișcare fină a baghetei, l-am pus pe cer și l-am privit până a dispărut în zare. Am lăsat apoi mantia și bagheta și am pornit spre casă.
Zilele se scurgeau pe nesimțite. Am petrecut atunci o întreagă vară prin păduri, pe malurile râurilor, pe dealuri. Încet-încet, magia devenea parte din mine, iar eu parte din ea. Cel mai greu era să stabilesc acea legătură între mine, ca magician, și obiectul magiei. Odată ce deveneam una cu acel obiect, totul era simplu. Atât de simplu!
În fiecare transformare, puneam o fărâmă din sufletul meu. Și eram fericit.
Au trecut mulți ani de-atunci. Am petrecut tot acest timp călătorind, oprindu-mă din când în când în câte un oraș și realizând numere de magie pe străzi, sub privirile uimite ale trecătorilor. Nu îmi lipsea nimic. Întotdeauna se găsea cineva suficient de binevoitor să mă găzduiască preț de o noapte, să îmi ofere o bucățică de pâine sau un pahar de apă. În schimbul acestora, toți îmi cereau să le arăt tot felul de trucuri de magie.
Iar eu le ofeream tot timpul ceea ce ei doreau. Îmi plăcea să-i văd cum, pentru câteva clipe, cei prezenți parcă deveneau copii, fascinați de minunățiile care se petreceau chiar în fața ochilor lor. Iubeam zâmbetele pline de uimire ce li se așterneau pe fețe atunci când dintr-o pană de păun făceam un curcubeu, sau când luam un pumn de pământ și-l transformam într-o portocală.
Dar niciodată nu stăteam mult într-un loc – după orice număr de magie, îmi continuam imediat călătoria.
Acum mă găsesc din nou în fața unui astfel de moment. Chiar și după sute, sau poate chiar mii de astfel de clipe, mă simt de parcă fac asta pentru prima oară. Sunt în piața mare din centrul unui oraș, pe o scenă de lemn care a fost pregătită special pentru mine. Mulțimea freamătă, și se adună încet în jurul meu. Locuitorii orașului știau că astăzi era ziua în care urma să trec pe aici, așa că m-au primit cum se cuvine, iar acum toți așteaptă să mă vadă făcând faimoasele mele numere de magie.
Pentru a destinde atmosfera, transform pentru început o piatră de râu într-un izvor, spre încântarea și surpriza celor de față. Spectacolul abia începe.
Nici acum nu știu exact de ce, dar la început nu voiam ca nimeni să știe că eu eram magician. De îndată ce am descoperit ce pot face, am preferat tot timpul să mă retrag undeva, singur, ori de câte ori magia mă chema. Aveam impresia că lumea n-ar fi înțeles. Sau, mai degrabă, că nu m-ar fi înțeles. Totul s-a schimbat însă într-o zi: eram singur, sau cel puțin așa credeam, când am transformat un ciot uscat într-un pom roditor. Undeva însă, nu departe, era o fetiță, care m-a văzut și a venit imediat la mine.
–Oh, ce pom frumos! Mai fă ceva! Uite, uite: ia frunza asta. O poți transforma într-o batistă cu floricele? Te rooog…
M-am uitat la ea, surprins. Nimeni nu mai văzuse până atunci ce puteam face și, dintr-un motiv straniu pe care nu mi-l puteam explica, nici nu voiam ca asta să se întâmple. Faptul că eram magician era ceva unic, ceva doar al meu. Dar acum, fetița care stătea în fața mea marca un punct de schimbare. Ea mă văzuse. Chiar mă văzuse. Nu mai eram singur. Nu mai era doar secretul meu.
–Îmi pare rău, dar nu pot să fac asta, chiar nu pot! i-am răspuns eu, într-o ultimă încercare de a proteja mica mea taină.
–Nu e adevărat, am văzut eu că poți! spuse ea, și izbucni în plâns. Te rog, te rog din suflet! mai spuse ea, și își lăsă capul în pământ, cu ochii plini de lacrimi.
I-am atins atunci mânuța în care ținea frunza. A tresărit. Am scos bagheta, și am transformat pe dată frunza într-o batistuță brodată cu floricele albastre. Pe loc, fața i se umplu de bucurie, și un zâmbet cum nu văzusem niciodată mi-a fost oferit în dar. Am transformat apoi lacrimile de pe obrajii ei într-un parfum suav de salcâm. Totul a fost atât de simplu, și m-a făcut să mă simt atât de viu, încăt am hotărât ca, din acel moment, să aduc fericirea în ochii și în inimile tuturor celor pe care îi voi întâlni.
A doua zi am lăsat totul în urmă și am plecat în lume. Atunci m-am transformat în călător.
Sunt copleșit de încântare privind veselia ce a cuprins mulțimea. Fiecare gest, fiecare truc pe care îl fac, trezește în ei acea bucurie pe care am văzut-o atunci, pentru prima dată, în ochii acelei fetițe. Regăsesc în permanență zâmbetul ei pe fețele tuturor celor prezenți.
Spectacolul a început deja de mai bine de o oră. Mulțimea aplaudă în continuu văzând cum, sub ochii lor, transform un bob de grâu într-un munte și o șoaptă într-o simfonie.
Privind din nou, o văd pe Ea! E acolo, undeva în spate, în mulțime. Se uită fix la mine, sau… prin mine. Poartă o rochie albastră. Îmi pare atât de cunoscută, încât parcă o regăsesc în fiecare respirație, cu fiecare bătaie a inimii. Am căutat-o de atâtea ori în fiecare curcubeu, în fiecare portocală, în fiecare norișor. Iar acum, oh! Ea e aici! Câte am de-i spus… Câte are să-mi spună…
În încheiere, îmi transform mantia într-un stol de porumbei. Spectacolul s-a încheiat. Acum pot în sfârșit să merg la Ea…
Alerg, dar Ea, Ea nu mai e acolo! Întreb, însă toți cei prezenți îmi spun același lucru: nu au văzut pe nimeni purtând o rochie albastră.
Cum se poate să fi dispărut așa? Doar era acolo! Am văzut-o! N-am pierdut-o aproape nici o clipă din ochi, cu excepția poate doar a golului dintre clipele când transformam apa în foc și certurile în iubire.
Am căutat-o preț de ore în șir, pe străzile orașului. Nu am găsit-o nicăieri. Și știam că, pentru mine, a venit din nou momentul să-mi continui drumul… Privesc apusul, ca în fiecare zi, apoi adorm, gândindu-mă la Ea. Mai am mult de mers, așa că va trebui să plec devreme.
Mă trezesc, și înainte să pornesc la drum, hotărăsc să mai merg odată până pe malul mării. E încă devreme, soarele nu a răsărit.
Spre surprinderea mea, acolo, pe malul mării, o găsesc pe Ea. Alerg, o ajung din urmă. O ating pe umăr, se întoarce. M-a recunoscut, zâmbește. Dintr-o dată, mă simt schimbat. Straniu, deoarece îmi dau seama că n-am fost eu cel care a realizat transformarea. Abia atunci am înțeles: și Ea e magician!
Brusc, mi-am dat seama că în toți acești ani, în numerele mele de magie, văzusem doar o latură a unui diamant cu mii și mii de fețe. Iar acum, pentru prima oară, eu eram obiectul magiei, nu magicianul. O trăire intensă, frenetică, sublimă!…
În acel moment, ne-am transformat pe fiecare… în celălalt! A răsărit și soarele, iar lumina lui roșiatică a aruncat două umbre lunguiețe pe nisipul încă rece și umed. Ne-am privit, fără să spunem nimic. Pe nesimțite, s-a făcut noapte. Iar noi am rămas îmbrățișați, sub cerul plin de stele.
Astfel s-a încheiat prima mea lecție de magie.